Avatar

Ai un avatar in online? Social networks, whatever?

Ce-ai zice de unul in real life?

PS. Most expensive movie ever!

Il puteam vedea incepand cu 18 decembrie, la IMAX.

Kooki pentru Mihnea Andrei

As vrea sa va vorbesc despre fericirea de a avea un copil. Despre cum se ti schimba perceptiile, perspectivele, modul de a gandi, modul de a planifica, intreg spectrul. Este o bucurie imensa, pe care o pot intelege (cred) doar cei ce au un copil pe care l-au dorit enorm, asa ca mine.

Mihnea Andrei, bebelusul meu, are acum 11 luni. Mai ieri l-am adus acasa, stingheri fiind, nestiind de unde sa il apucam, cum sa il asezam, cum sa procedam cu mancarea lui. Nici macar ce tetina sa ii punem la biberon.  Ne venea sa il strangem in brate atat de tare incat sa …nu stiu, sa il strangem in brate la maxim. Atat de tare cat poti strange pe cineva in brate. Nu puteam, insa, ne era teama sa nu il ranim.  :)

Tin minte prima lui baita….a fost un adevarat circ. Noroc ca a fost si maica-mea pe acolo sa ne ajute. Desi, chiar si asa, mi se parea ca ceva nu facem bine. Iar maica-mea are experienta.

Timpul a trecut, a zburat. Au trecut 11 luni intr-o clipa. Ne-am trezit ca trebuie sa pregatim prima aniversare a lui Mihnea Andrei, in curand va face un anisor, pe 17 decembrie.

Si ne pregatim asiduu, va spun. Trebuie sa ii luam/facem un tort, pe care sa punem o lumanare. Tort care sa fie suficient de frumos si gustos incat sa nu il uitam niciodata (de parca am avea cum J ).

Aniversarea bebelususui meu e « tripla », daca pot spune asa. Poarta numele de Andrei, deci sarbatoreste Sfantul Andrei pe 30 noiembrie. Apoi e nascut in 17 decembrie. Apoi urmeaza si Craciunul. Multe cadouri, deci, multe prilejuri de bucurie si clipe de neuitat.

Pana atunci exista totusi si momente de deruta. Sunt sigur ca toti cei ce au de cumparat cadouri pentru cei mici (fie ca sunt parinti sau ca se duc in vizita la prieteni ce sunt parinti), se vad pusi cu totii in fata acestei dileme: ce sa ii cumpar? Si mai ales, cand? Ca nu am timp mai deloc!

Pentru asta exista comertul online.

Dar si aici, din pacate, alte probleme: nu exista in stoc jucariile pe care le doresti, nu ti se raspunde la telefon, ti se promite un termen de livrare care nu se respecta niciodata, esti tratat de parca ai vrea sa cumperi gratis, etc.

Poate chiar nu stii ce sa cumperi, nu ? Si ai avea nevoie de un sfat. De un consultant care sa fie suficient de pregatit si rabdator, incat sa iti ofere sfaturile asteptate.

Motivele de nemultumire pot fi (si sunt!) foarte multe.

Well, vesti bune.  :)

Au aparut cei de la kooki.ro, care ne promit ca vom uita de toate astea. Ca vom avea parte de comert online de calitate, ca vom fi tratati cum trebuie, si cel mai important, copiii nostri (sau ai prietenilor) vor fi mai bucurosi. Pentru ca vor primi exact cadourile pe care le doresc.

Am intrat si eu azi, am plasat prima comanda. Am si primit un discount pentru asta, care in timpuri de criza (mai ales) conteaza destul.

Intuitiv, cu o grafica foarte placuta, creata pentru asa ceva, kooki.ro pare altceva.

Le dorim si noi mult succes si le mai uram sa se tina de promisiuni. Pentru ca vreau ca Mihnea Andrei sa se bucure intotdeauna cand primeste o jucarie, intrucat va fi cea potrivita.

PS.

Guys, astept povestile jucariilor. Trebuie sa am ce citi bebelusului seara la culcare, nu?

Alegeri

 

Poftiti un banc cum nu se poate mai potrivit :

O batrinica intra la cabina de vot , sta 5 minute, toata lumea la coada o asteapta…Trec 10 min, trec 20min…lumea deja impacientata, ce dracu face baba atata?!

Iese babuta dupa juma de ora si intreaba: “maica , futu-va-n gura se scrie legat sau despartit?”

 

 

Zbor

Imi plac avioanele. Cu cat sunt mai mari, cu atat imi plac mai tare. Si de fiecare data cand stau in coloana la Otopeni sau Baneasa, ma uit sa vad daca aterizeaza vreunul. Si de multe ori le vad venind si trecand chiar pe deasupra masinii mele, apoi aterizand. Si de fiecare data mi se pare foarte tare. Nu ma satur sa le privesc. Foolish, huh?
Dar toata chestia imi place cand o vad din masina. Sau de oriunde de pe sol. Cand sunt eu in avion, se schimba perspectiva.

Well, sa ma explic.

Am o teama patologica de zbor. Mi-am propus ca in viata asta sa nu ma urc in avion. Am avut dintotdeauna o teama de a zbura, astfel ca ok, am zis ca nu doresc sa incerc mult prea minunatul aparat. Insa, asa cum de cele mai multe ori se intampla, de mai multe ori nu am avut incotro.

Degeaba. Tot mi-e teama.

De exemplu saptamana trecuta am avut de facut o vizita unui client la Timisoara. Si am luat bilete la Tarom. Cand m-am uitat pe bilete si am vazut ca la dus zbor cu un ATR….am facut pe mine instantaneu (ATR-ul e un avion din ala cu elice).

Well, m-am urcat in avion cu teama aferenta. Nu a fost chiar asa rau, actually, a fost un zbor ok. Chiar am incercat sa mananc ceva, dar era prea mult, nu mi-a iesit .

La intoarcere, insa, ar fi trebuit sa fiu mai linistit. Ca ma intorceam cu o magaoaie de Boeing 737.
Nope. Mai mult, la decolare parca mi se parea ca nu mai pleaca o data de pe pista aia. Si ploua. L

Apoi, pe la 8500 metri, a inceput sa se zguduie frumos. Mi-a stat si inima. Si timpul a stat in loc. Am zis, whatever, asta e.

Bine ca n-a durat mult, insa. Ca am ajuns teafar la Bucuresti. Data viitoare sigur plec cu masina.

PS. Sunt un mare fan al “Dezastre in aer” de la Nat Geo.

Maya sau Marketing?

Am vazut 2012. Il asteptam cu sufletul la gura, recunosc ca sunt un mare consumator de efecte speciale, de filme (americane) cu buget, de Roland Emmerich si James Cameron.

Filmul mistocut, efecte speciale de exceptie (de asteptat dealtfel – Emmerich a mai facut cateva filme de gen, cum ar fi Independence Day, 10.000 BC, The Day after tomorrow, Godzilla, etc).

Pe scurt: se merge pe profetia maya, care indica faptul ca la 21.12.2012 se opreste calendarul. Si ca in acel moment se vor intampla modificari la scara ale planetei. De aici, se pleaca intr-o cavalcada de efecte speciale, explozii, fenomene ultra-extreme, tsunami-uri de 1500 metri ( !).

Foarte bine surprinsa drama omenirii in general si a indivizilor in special. Final prost, din pacate, in care eroul american reuseste tot ce isi propune (multiplicat fiind de data asta – individul de rand, presedintele tarii, savantul). Anyway, filmul merita vazut, fara doar si poate.

Ce a fost interesant (extrem de interesant) a fost marketingul acestui film. I mean, ce a fost mai intai: profetia maya sau chiar ideea lui Emmerich?

Cand am vazut primul trailer (teaser) scria doar atat: “type 2012 on google”. Tastai 2012, apasai enter si gaseai o multitudine de pagini despre profetie. Nimic (inca) despre film. Multitudinea de informatii iti trezea insa interesul pentru profetie. Si pentru ce s-ar putea intampla atunci. Si, desigur, nu in ultimul rand, pentru film. Care pe langa faptul ca are o idee super, are si un regizor recunoscut pentru gen.

Apoi, dupa primul trailer adevarat, in care au fost aratate deja cateva din efectele speciale exceptionale, a aparut in rezultate si filmul, site-ul oficial, adica asta.

Profil pe facebook, cu sute de mii de fani (vreo 400 mii), sute de comentarii la fiecare post. Social media impresionant, buzz marketing asa cum rar vezi.

Un exemplu tocmai bun despre puterea fara granite a buzz-ului. Buzz marketing ruleaza!

Gettin’ sub-urban

Stiu, stiu! Am zis ca o sa fac, ca o sa pot, ca o sa gandesc pozitiv. Ca o sa vad totul in culori vii, frumoase. Ca nu o sa mai fie toamna, daramite iarna.
Numai ca asta nu mi-a iesit.

M-am mutat pe prelungirea ghencea. Intr-un cartier nou, decent, care imi place mai mult pe zi ce trece.
Problema intervine, insa, la faptul ca distanta intre casa si birou s-a marit. Nu cu mult, daca ma gandesc la distanta in kilometri, dar cu mult daca ma gandesc la faptul ca vorbim de Bucuresti.

Astfel ca in loc de cele 15 minute pe care le faceam pana la birou (de cele mai multe ori atat faceam), acum fac 45. Best scenario!

De ce ? Simplu. Hai sa va descriu pe scurt scenariul de dimineata (cu toate ca sunt convins ca cei dintre voi care merg cu masina il stiu atat de bine…) .

Avem asa : plecat din fata blocului la ora 08.30 (ca am dormit cam mult azi). Mers foarte bine (surprinzator) pana la intersectie dintre prelungirea ghencea cu ghencea si cu virtutii (sau drumul taberei, ca nu stiu cum ii zice). Acolo unde face 41 stanga. De-acolo, gata. S-a terminat. Coloana. Am tinut inainte. La intersectia cu sebastian era dezastru. Am reusit sa trec in vreo 15 minute. Pe bucata (scurta, dealtfel) de drum dintre sebastian si trafic greu, astia depaseau in grup coloana de la semafor, infiintand practic inca o banda pe linia de tramvai, desi linia de tramvai acolo e inaltata. Si toti astia din coloana ii lasau pe smecherii aia sa reintre in fata lor. La un moment dat, cand am trecut si eu prin intersectie, a incercat un taxi sa intre in fata mea. Si cand a vazut ca nu il las, s-a uitat la mine cu o privire, de parca eu eram nesimtitul.

La 13 septembrie, o fatuca aparuta de nu stiu unde (dar oricum, de pe contrasens) imi face semn zambind gales, sa o las sa treaca. Ii fac si eu semn: NU!

Din toate directiile sunt aceleasi semnale, mai ales in ultimul timp. Astia suntem. Smecheri. In trafic prioritatea de smecher (ca banuiesc ca stiti bancul) conteaza. Asta face legea. Restul sunt ori prea prosti, ori prea bine crescuti (ceea ce tot prosti inseamna pentru smecheri), si astia sunt putini.

Aaa, da. Am vazut si ce s-a scris despre top gear-ul de la noi. Ca ne-au facut aia tigani, ca suntem nu stiu cum.

Guys, asta-i tara. Si greu, tare greu se va schimba ceva aici. Oricum, nu in viata asta.

 

Si inca ceva: de maine e greva la metrou. Minunat, nu?

De ce Ikea? De ce Praktiker?

Cum spuneam in postul anterior, m-am mutat de curand. Ceea ce a implicat si o serie de investitii in anumite piese noi de mobilier.

Buun.

Am mers intai in Ikea. Am vrut sa imi cumpar chestiile de acolo. Am fost sambata.

Plecat de acasa pe centura, crezand ca evit aglomeratia de Bucuresti si scurtez durata de deplasare. Gresit! Centura e o aventura pentru cei care:

-          nu o stiu, nu cunosc drumurile alea

-          nu au GPS (care sa fie up to date)

 

Am gresit drumul, evident, pentru ca se bifurca deseori mult prea minunata centura a Bucurestiului. Iar indicatoarele lipsesc cu desavarsire.

Cu greu, am ajuns pe undeva prin Buftea. De acolo inapoi in Mogosoaia. Ma rog, sa scurtez, dupa un drum cu mult mai lung decat daca as fi luat-o prin centrul Bucurestiului, am reusit sa ajung la Ikea.
Parcarea full, evident. Am gasit un loc liber in coltul cel mai indepartat de intrarea/iesirea din Ikea. By the way, de ce nu or deschide si usile alea laterale? Ca ploua….

Daca ai ceva de cumparat din Ikea, it should be easy. Iei un cartonas si un creion, notezi un cod al produsului, apoi cobori in depozit si il gasesti exact la locul unde scrie pe eticheta ca se afla. Foarte simplu. Oricat de aglomerat ar fi, gasesti totul unde trebuie, iei chestia (ambalata intr-o cutie, optimizat), platesti si pleci. Frumos, nu?

Am luat, deci, cea mai mare parte din ce aveam nevoie de acolo. Numai ca a mai ramas de achizitionat o amarata de masa de bucatarie. Si nu am gasit in Ikea. Am fost indrumat catre Praktiker (nu de cei de la Ikea, desigur ).
Si m-am dus la Praktiker Militari (tot pe centura, dar de data asta am nimerit ).

La baietii astia e haos. Daca au 5 clienti deodata pe un raion, la revedere.

Pe scurt, gasesc ce imi trebuie. Ma duc la un baietel cu vesta Praktiker si intreb: cum fac sa cumpar aia? Nu cu mine, io sunt de la gresie, cu baiatu’ ala. Bun. Ma duc la baiatu’: auzi, vreau sa cumpar o chestie. Nu pot acum, am alta treaba. Pai esti singur pe tot raionul de mobila? Nu, mai e un coleg, dar are alta treaba.

Ma rog. Dupa 15-20 minute apare iar, dupa alte 15-20 imi aduce chestiile. Un singur produs in 3 cutii separate. Din care numai una are cod de bare.

La casa, aia exclama: nu am vazut in viata mea asa ceva!! Adica aia nu vazuse niste pachete din alea niciodata, iti dai seama?

Concluzia: baietii de la Praktiker e musai sa faca ceva. Dar parca numai ei…

Back

Nu am mai scris de ceva timp pe blog. Nu am mai avut timp nici sa respir, modificari in viata mea. In sensul ca m-am mutat. Cu locuinta, da.

Nu mai locuiesc in Militari, langa Politehnica, locuiesc intr-un complex proaspat construit. In prelungirea Ghencea.

Va dati seama ce a fost pe capul meu: planificare, strans totul, saci, pungi mari, cutii, aranjat, scris, organizat in fiecare cutie cat de bine s-a putut.

Apoi, carat pe scari, drumuri multe. Canapele, dulap (uri), chestii. Incarcat in masina, incercare permanenta de optimizare a spatiului din masina astfel incat sa nu distrug din chestiile la care tin.
Apoi urcat in noua casa (care e la etajul 1, thank GOD). Pus in mijlocului livingului toate cutiile and all.

Apoi organizat din nou, pe noua locatie, desfacut, aranjat pe categorii.

Apoi mers si cumparat chestiile lipsa (si aici am o povestire ).

Apoi venit si montat chestiile cumparate. Ufff. Toate astea in doar cateva zile.

De-aia nu am mai scris. Am “lipsit” oarecum din activitatile zilnice.

Now, i’m back. Alive and kicking.

Baiatul meu

Ai simtit vreodata fiorul ala? Ala care misca fiecare fibra a corpului tau. Care trezeste la viata toate simturile tale adormite. Care iti aduce aminte ca traiesti, ca viata este ceva minunat. Fiorul ala care se numeste (cliseistic, ar spune unii)…fericire.

Traim (cel putin cei din Bucuresti) o viata cu un ritm extrem de alert. Si extrem e cuvantul potrivit aici. Totul e dus la extrem: am intalnire la 11 acolo, la 13 trebuie sa fiu in Pipera, la 14.30 sa fiu in Titan. Nu, n-am cum sa ajung, hai la 15, sun si anunt ca intarzii un pic.
Am de vorbit la telefon. Mult. Pana se descarca bluetooth-ul. Moare in timpul convorbirii, desigur. Apoi telefonul.

Se face 5 si constati ca nu ai mancat nimic. Iei un sandwich de la un OMV sau o merdenea de pe la o patiserie. Desi, parca si sa opresti 3 minute sa iti cumperi chestia asta, simti ca pierzi timp. Si chiar daca ai timp sa mananci la pranz, de multe ori nu ai pofta. Ca ai altele la care trebuie sa te focusezi.

In fiecare seara te pui in pat. Si te gandesti: ce am de facut maine, intalniri, clienti, oferte, networking, retele sociale, linkedin, telefoane, mailuri. Toate astea. In fiecare zi.

Incerci sa iti prioritizezi totul. Sa te organizezi perfect. Sa aplici fiecare cuvintel de la cursul de time management de acu’ 3 ani. Si parca nu iti mai amintesti nimic, pentru ca nu functioneaza nimic. Bucurestiul iti da intotdeauna planurile peste cap. E aproape imposibil sa ajungi undeva la timp.

Si totusi, faci asta. Zi de zi. Esti « plugged in » clipa de clipa. Si cand te pui seara in pat, si zici, gata cu ziua de azi…si iei o carte in mana relaxandu-te…tot in priza esti.

Asa sunt si eu. In priza. Nu am timp de nimic. Timp din ala, liber liber, in care sa stau sa ma uit pe un perete. Intr-un punct fix. Sa inchid usa la biroul meu si sa ma uit asa. Sau sa privesc prin fereastra din plafon. La norii negri care anunta ca vine incet-incet iarna.

Nu, nu am timp din asta.

Si totusi, simt fiorul ala de care iti spuneam la inceput. Simt ca sunt fericit. Simt ca lumea imi zambeste, ca tot universul comploteaza pentru ca eu sa fiu fericit. Simt ca traiesc, with every bone of my body.

Imi place ceea ce fac, ma bucur ca traiesc. Sunt recunoscator pentru cele bune, cele rele se rezolva toate.

Ma deconectez. Macar 2-3 ore. Seara. Si in fiecare dimineata. Uit de toate relele si de toate probleme de zi cu zi. Macar pentru cateva ore.

Si mi se intampla asta in fiecare zi. Atunci cand il privesc pe Mihnea Andrei, baiatul meu de 10 luni.

Daca esti bun, esti prost!

Se facea in urma cu mult timp, adica undeva prin mai anul trecut, ca eram la o petrecere in Moeciu de sus. Si cum stateam eu asa la petrecerea aia, savurand peisajul si o iesire cu prietenii, mi-am zis: din seara asta ma las de fumat!

Yeah right! ar fi zis toata lumea. Chiar si eu as fi zis (si am zis) la fel daca as fi auzit pe cineva ca vrea sa faca asta in mijlocul unei petreceri. Si totusi, am incercat. Dar nu asa, pur si simplu.

Incercare din aia hotarata, de care simteam ca depind chiar eu, de care atarna respectul meu fata de “eu-l”.

Guess what: din seara aia m-am lasat de fumat. Chiar daca toti (aproape toti) fumau la masa acolo. De atunci nu am mai pus tigara in gura, not even for a sec.

Acum, aud zilnic, ceas de ceas cat de rau e, cat de nasoala e viata. Peste tot: la nivel economic, la nivel comercial, individual, etc. Peste tot e rau.
Toata lumea cauta sa insele pe cineva, sa pacaleasca. Si toti, la randul lor, sunt inselati sau pacaliti mai devreme sau mai tarziu. Dupa care, vine replica (consacrata dealtfel): Asta e! Daca esti bun, esti prost! – care este sinonima cu “Facerea de bine, …….de mama !” (ca se mai foloseste si asta).

Sunt sigur ca le stiti pe ambele.

Eu cred ca nu e asa. Am decis sa cred ca nu e asa.

Cred ca depinde de fiecare ce alege. Cum alegem sa ne comportam, cum alegem sa fim perceputi, cum alegem sa ne afisam in fiecare din mediile cu care avem contact.

De azi vreau/aleg sa fiu mai bun. Vreau sa nu ma mai enervez in trafic, vreau sa las pe altii sa “imi taie fata”, sa plece ei primii de la semafor, sa injure.
Las pe altii sa se planga de cat de rau e peste tot. Si e. Dar nu mai vreau sa ma plang si sa propag astfel starea asta.
De azi, vreau sa comentez pozitiv. Pentru ca trebuie sa fie ceva pozitiv in mai toate.

De azi vreau sa fiu “prost”!