Facebook-ul lui ion

In povestea asta se da un individ. Un individ absolut normal. Atat de normal incat uneori era plictisitor. Sa ii spunem simplu, Ion.

Ion lucra in vanzari de cativa ani, vindea ceva chestii de telefonie mobila. Abonamente de voce, date. Comunicare and shit. In toti anii astia se lovise de atatea telefoane, analize de pret pe comunicare, replici destepte si prostanaci, incat intr-o zi a zis: Gata. Nu mai vreau. Vreau altceva.

Si s-a apucat sa caute altceva. I s-a parut ca vocea launtrica, sinele, il cheama catre modern. Asa ca a ales ceea ce se numeste “online”. Toti prietenii lui il laudau: Ioane, misto ca ai ales online. Oamenii misto, domeniul super tare. Baga mare, ca daca prinzi cheag aici…aia e.

S-a dus la interviuri Ion, a vorbit cu directori, cu patroni, cu HR manageri (-ite) si cu project manageri. Ce mult i-a placut. Ce “cool” erau toti astia din online.

Pana la urma, Ion a ajuns la o firma de recrutare. A participat la 2 – 3 interviuri acolo, apoi la un angajator. Asa a ajuns Ion sa lucreze in online. I se tot spunea: Unde te-ai angajat, Ioane? Uite aici. Pfuai, pai e foarte tare compania asta, numai profesionisti.

Desi nu auzise de compania asta, Ion s-a bucurat ca e asa. Asa ca, inarmat cu optimism si plin de entuziasm s-a prezentat noul job, cel “cool”.

Ce a gasit Ion aici nu este subiectul acestei povesti. In general a gasit mult mai rau decat de unde a plecat. Vorba aia, la pomul laudat sa nu te duci cu sacu’, astfel ca Ion a stat la compania cea “cool” doar 6 luni.

Insa printre chestiile bune noi pe care le-a invatat Ion aici, a fost si social media. Musai, Ion si-a facut profil pe facebook. Sigur, Ion auzise de hi5, insa nu a vrut hi5. A vazut pozele si calitatea continutului de acolo si nu i-a placut. Facebook, insa, i-a placut. Toata lumea avea profil pe facebook. Toti. De la partenerii din zona comerciala pana la prieteni. Si-a gasit si fosti colegi dealtfel.

La inceput Ion se loga pe facebook o data pe saptamana, uneori chiar mai rar. Intra si statea acolo jumatate de ora poate, se uita la ce au mai facut prietenii, pe unde au mai fost, cum mai arata.

Apoi si-a pus si el poze, toti ii cereau. Nu mult timp a trecut pana Ion intra zilnic pe facebook. Punea poze, se uita la pozele celor din lista de prieteni, comenta, citea stirile pe facebook. Parte din viata zilnica a lui Ion era pe facebook.

Desi performa la noul job (mult mai potrivit, de data asta), Ion a avut o revelatie intr-o zi si s-a gandit sa faca un calcul. I se parea ca se logheaza prea des, intra prea des pe facebook. Si a calculat. Rezultatul? Intra de 20 – 30 ori/zi, uneori chiar si seara. 20 – 30 vizite, 2 minute per vizita (cel putin), faceti voi matematica.

Cand a constatat asta, nu i-a venit sa creada. I s-a parut ca era ca atunci cand fuma, nici nu si-a dat seama cand a ajuns la un pachet de tigari/zi.

S-a mai logat o data si a vazut cateva postari: “ce trafic nasol e azi”, “esti sooper frumoasa in poza asta”, “ce dragutz”, “you have been invited to play mafia, farmville, shitville”.

Decis, Ion si-a dezactivat profilul de facebook azi.

Epilog: Istanbul.

Ahh, Istanbul.

In caz ca nu ati vazut Istanbul, uitati tot ce vi s-a spus. Uitati absolut tot. Istanbul nu e nimic din ce se povesteste pe la colturi.

Am ajuns la Bandirma si de acolo am luat ferryboat-ul catre Istanbul. Ferryboat care e cu totul altceva fata de ferryboat-ul de la Canakkale. Urias, cu bar propriu (unde au o cafea excelenta), comod. Scump, e drept, dar comod. Cu exceptia unui turc care dormea in apropierea noastra si caruia ii miroseau sosetele a hoit (deh, au si ei din belsug nesimtitii lor), ne-a placut. Am facut 2 ore si 20 minute pana la Istanbul.
Am coborat cu masina de pe ferryboat in cautarea hotelului. Foarte greu l-am gasit, insa intr-un final am reusit. Am ales acest hotel pe baza recomandarilor de pe tripadvisor. Si nu am dat gres. Hotelul este de tip boutique si este pozitionat in cea mai buna zona din Istanbul. Cumva la 3 minute de mers pe jos de Hagia Sofia si Moscheea Albastra. Este relativ ieftin si foarte, foarte bun.

Zona se numeste Sultanahmet si, cum spuneam, este the best to stay in Istanbul. Stradute mici, cochete, pline de farmec. Sute si sute de terase la parterul sutelor de vilute specifice. Zeci de terase pe acoperisurile caselor, terase de unde ai o priveliste extraordinara asupra portului Istanbul. Luati cina la una din aceste terase. Nu ai cum sa nu fii impresionat de portul Istanbul cu toate cele aprinse.

Servirea este ireprosabila in Istanbul. Terasele sunt tot timpul pline ochi: olandezi, englezi, you name it. Ramai peste tot cu aceeasi impresie: turcii stiu sa faca turism. De-aia si fac atatia bani din asta. De exemplu, proprietarul terasei unde am luat cina in seara in care am ajuns in Istanbul, ne aborda de fiecare data cand treceam pe acolo:

- Hello, my friends, how are you today?

Atat. Nu ne tragea de maneca, nu ne poftea inauntru, nu ne agasa, nu ne stresa. Atat. Ne saluta.

In ceea ce priveste obiectivele turistice, le-am vazut doar din exterior. Am incercat sa intram in Hagia Sofia, insa coada la bilete era uriasa si nu am vrut sa stam. La Moscheea Albastra am intrat. Ne-a placut, insa toata lumea se descalta la intrare, iar mirosul dinauntru este de nesuportat, astfel ca am petrecut inauntru cateva (putine) minute.

Am fost la Marele Bazar. Ai ce cumpara (chiar daca totul e scump). E o experienta. Mi-a placut si aici.

Istanbul freamata. Se poate masura cu oricare oras din vest, este teribil de frumos. Istanbul are un farmec aparte, neintalnit nicaieri altundeva. Are o parte veche, autentica, 100% turceasca, dar si nenumarate autostrazi care il strabat, o parte moderna. Multi spun ca e important unde te cazezi. O fi. Din Sultanahmet, Istanbul s-a vazut minunat. Unul dintre cele mai frumoase orase pe care le-am vazut pana acum.

Turcia. Didim.

Ne-am trezit apoi dis de dimineata, si dupa un mic dejun rapid, ne-am pus la drum mai departe. Am trecut de indicatorul cu “Troia”, fara sa intram sa vizitam, grabindu-ne catre Didim, destinatia noastra. Si acum imi pare rau ca nu am intrat la Troia…

Asadar, kilometri intregi de drumuri si autostrazi. Drumurile sunt cu 2 benzi pe sens, in marea majoritate. Saracie, ai spune, cand privesti peisajul desertic de pe ambele parti ale drumului si cand vezi masinile (in marea majoritate Fiat) sau camioanele pe care le depasesti. Insa nu te poti gandi prea mult la lucruri neplacute. De multe ori drumul pe care mergeam dadea aproape in mare, iar peisajele sunt de-a dreptul superbe. Cum spuneam, Turcia are cu ce. Practic, in Turcia nu am vazut campie. Munti si in stanga si in dreapta. Sau apa. Frumoasa, albastra si limpede. Sau si apa si munti. Sau munti care tasnesc din apa. Asa arata Turcia. Stiu ca am mai spus, dar drumul este superb, nu te poti plictisi. Exista foarte multe case construite in palcuri  chiar in mijlocul pustietatii. Arata foarte bine. Plin de benzinarii si pe stanga si pe dreapta. E imposibil sa ramai fara combustibil. Scump, insa, pretul este mai mare ca in Romania cu aproximativ 25%. Benzinariile difera de cele cu care suntem obisnuiti. Sunt sarace in produse. Rar vei gasi la o benzinarie din Turcia varietatea de produse din benzinariile de la noi.

In apropiere de Izmir, autostrada devine de-a dreptul spectaculoasa, mai ales ca au cateva tunele de peste 3 km lungime, care arata mai bine decat cele din Germania. In plus, toate autostrazile, fara exceptie, sunt in totalitate luminate. Se lucreaza teribil in Turcia, sunt extrem de multe drumuri/sosele’/autostrazi in constructie.

Pe drum, undeva pe la Izmir, ne oprim unde vedem o banca. Nevoia de a avea lire turcesti era deja foarte mare. Urmasem sfatul unor prieteni de a merge cu euro, insa nu e ok. Iti trebuie lire turcesti, altfel risti 2 lucruri: ori pierzi foarte mult la cursul pe care ti-l fac turcii (cand platesti chestii in euro), ori nu poti plati in euro (e drept, se intampla rar, dar se intampla, si poti pati asta cand ti-e lumea mai draga).

Intru in banca (Garanti, parca), iau un bon de ordine, ma duc la ghiseu, prezint pasaportul si dau sa schimb bani. Un agent de paza (si la ei, ca si la noi, agentul de paza e seful) zice ca nu se poate:

- Sorry, my friend, you can not change euro. Sorry.

Timp in care vine cineva sa ne serveasca cu un ceai .

Care e ideea: in Turcia nu mai poti schimba la nici o banca bani daca nu esti cetatean turc. Exista niste centre de exchange (am gasit cateva zile mai tarziu, in Istanbul) unde strainii pot face schimbul. Aici, insa, am reusit sa schimbam pana la urma, prin bunavointa celor din banca.

Am plecat mai departe. Cateva poze de pe drum:

Am sa pun si un cateva filmulete, sunt mult mai spectaculoase. Later on!

Intr-un tarziu, am ajuns in Didim. Didim este o statiune micuta, inca (speram noi) necunoscuta turistilor romani. Hotelul la care am stat se numeste Didim Beach Elegance. Am mers la receptie, am facut check-in-ul si am urcat in camere.

Pe scurt, iata cateva plusuri si minusuri, judecate la rece:

+ lifturile din sticla de pe latura cu vedere la mare. Efect garantat, si pe timp de zi, si pe timp de noapte. Poze:

+ vederea la mare excelenta:

+ camerele foarte curate si modul de prezentare:

+ staff-ul foarte prietenos

+ piscinele

+ mancarea.

Ca si minusuri, as mentiona faptul ca cele 5 stele nu sunt chiar 5 (cel mai bine se vede asta la finisaje, pentru pretentiosi). Ar mai fi faptul ca parcarea este insuficienta, deci am parcat in afara parcarii. Sezlongurile insuficiente (daca te trezeai la 8 nu mai gaseai nici un loc), muzica prea puternica pana pe la orele 23-00.

Foarte bun hotelul, foarte bun raportul calitate-pret. Noua ne-a placut. Mi-a placut faptul ca angajatii stiu turism. Ca ne salutau zilnic si ne stiau numele. Ca au stiut cand plecam si si-au luat la revedere cu o zi inainte. Intr-un cuvant, un hotel bun. Poate nu 5 stele, poate nu cel mai luxos, insa prietenos, cald, un loc unde trebuie sa te simti bine.

In Didim nu sunt prea multe de facut. Este un must sa vedeti templul lui Apollo, care mi-a placut chiar mai mult decat Efes. Poze cu templul lui Apollo:

Mergeti, desigur, si vedeti Efes.

La toate obiectivele gasiti suveniruri, magneti de frigider, palarii de soare cu duiumul. NU toate preturile sunt negociabile, asa cum auzisem. Insa da, majoritatea negociaza.

Dupa 8 zile de Didim, am plecat catre ultima oprire din concediu, Istanbul. Am plecat dimineata pe la 6. Fara vorba multa, fara vanzoleala. Linistiti si multumiti. Suparati ca plecam.

“Multumim, Didim. Salut, Umit. The turkish bath was breath taking. I will see you and your team again, you can count on that!” am gandit si am pornit spre Istanbul.

Despre turism si Turcia, asteptari si raspunsuri. Despre vacante. Canakkale.

Parca niciodata nu imi luasem un concediu adevarat. Concediu asa cum trebuie, cel putin 2 saptamani legate. Concediu luuuung, sa stau, sa ma relaxez, sa uit de target, de proiecte, de campanii, de calcule. Asa ca in ianuarie, incep sa ma uit dupa oferte early booking. Si ma uit, caut, compar. Gasesc pana la urma ceva interesant in Turcia. Cumpar, platesc 50% in ianuarie. Si ma pun apoi pe munca, cu gandul catre vacanta undeva in planul 2, tot timpul inchipuindu-mi cum ma asteapta marea limpede din Turcia.

A venit si finalul lunii iunie. Intr-o dimineata de duminica ne-am pus cu entuziasm la drum cu destinatia Turcia. Desigur, auzisem despre faptul ca trebuie sa ai grija in Bulgaria, ca arata rau, ca nu e ok sa depasesti viteza legala, ca politia e corupta, ca sa nu lasi masina nici un minut nesupravegheata. Le auzisem pe toate.

Plecam, asadar, din Romania, de dimineata. Ajungem foarte curand la granita cu Bulgaria. Eram in dubii referitor la traseul pe care sa strabatem Bulgaria, osciland intre cele 2 optiuni, Nova Zagora si Stara Zagora. Am ales sa mergem pe Stara Zagora, la sfatul unor prieteni care ne-au spus ca celalalt drum era foarte prost. La vama bulgara, un politist bulgar ne cere pasapoartele. I le dau. Amabil, il intreb:

- Stiti cumva care este cel mai scurt drum catre Turcia?

- Nu! raspunde bulgarul, straduindu-se sa ii iasa un ton pe atat de gretos pe cat de antipatic parea. Ii iese perfect tonul, inghit in sec, plec mai departe.

Nu stiu cum arata litoralul Bulgariei, nu stiu cum arata Bulgaria pe partea cu coasta Marii Negre. Pe unde am trecut eu, insa, Bulgaria arata veche. Arata ponosita, obosita, saraca. Arata mai rau ca Romania. Nu sunt oameni pe strada. O gramada de sate pe sosea (ceea ce te forteaza sa mergi cu 50km/h), toate pustii. Benzinarii vechi. Am oprit la un moment dat pentru o pauza, intr-o benzinarie. Am zis sa luam si un suc. Nimic. Nici suc, nici biscuiti, nici nimic. Gol. Pompe de benzina care aratau exact ca in filmele in care cineva se rataceste pe undeva prin mijlocul pustietatii pe Route 66.

In ceea ce priveste traseul, pana la urma undeva am gresit, astfel ca am urmat traseul ne-indicat, adica cel prin Nova Zagora. Exista, intr-adevar, o portiune de drum ceva mai prost. Nu e chiar atat de prost, de fapt, asa ca merita, avand in vedere ca e mai scurt cu aproximativ 45 kilometri decat Stara Zagora.

Ajungem la Edirne, la vama cu Turcia. Iesim repede din Bulgaria. La vama cu Turcia, duminica la pranz fiind, am prins ora de rugaciune. Astfel ca nimic nu a miscat timp de o ora. Cozile de masini cresteau vazand cu ochii. Ne-am plictisit teribil acolo. Dupa o ora, lumea a inceput sa protesteze claxonand insistent, ceea ce i-a trezit pe vamesi, care au inceput sa reia lucrul. Am trecut, asadar, de vama.

Si am intrat in Turcia, cu destinatia Canakkale, unde aveam de gand sa ramanem o noapte.

Ce am vazut pe drum: turcii au sosele. Toate soselele sunt late, majoritatea au cate 2 benzi pe sens. Soselele sunt foarte bune, insa au un soi de strat de macadam deasupra, nu asfalt, ceea ce da un anumit zgomot la rulare. Turcii construiesc sosele. Mult. Late si mari. Nu am vazut nicaieri atatea drumuri in constructie. In toate directiile, si in stanga si in dreapta soselei pe care mergeam, se lucra la autostrazi. TOATE autostrazile si soselele mai mari sunt luminate in Turcia. Am mai vazut pe drum ca Turcia e frumoasa. Dealuri multe, practic nu e campie deloc. Dealuri, munti undeva in spate. Munti si dealuri care cad in mare. Mare care e albastra si frumoasa. Peisaje care iti taie respiratia, pe care nu le-am vazut in poze. Drumul era frumos, ne placea.

La un moment dat, GPS-ul ne anunta ca in scurt timp trebuie sa ne imbarcam pe ferryboat pentru Canakkale.

“Peste 500 metri, luati-o pe prima la dreapta si va imbarcati pe ferryboat”.

Bine. Parcurgem repede cei 500 metri anuntati de GPS si facem la dreapta. Si ramanem inmarmuriti. In 4-5 secunde, ambele masini sunt inconjurate de turci. Unul spala parbrizul, altul spala luneta. Altu’ tipa la geamul meu ca sa cumpar fistic. Altul in spatele lui tipa mai tare ca sa cumparam alune. Inghetata. Rahat. Suveniruri. Toti, in cor, fiecare cu ce avea de zis. Cu greu inaintez, dirijat de un altul, si urc pe ferrry, scapand, astfel, de tiganie. Rasuflam usurati. In sinea lui, fiecare dintre noi e, de fapt, ingrijorat, gandindu-se ca aproape 2 saptamani va trebui sa suportam astfel de comert si de indivizi.

Ferryboat e mult spus. Mai potrivit ar fi…poorboat. Sau rustyboat. Ferryboat-ul asta arata ca un slep cu care treci Dunarea la Galati. Sau chiar mai rau.

Iata cateva poze de pe ferry:

In circa 30 de minute am ajuns pe partea cealalta. Nu ne-au mai asteptat vanzatori ambulanti. Am debarcat in liniste, mergand mai departe catre hotelul unde rezervasem cazare pentru o noapte.

Canakkale e un oras pescaresc foarte vechi cu un farmec aparte. Am intrat cu masina pe stradutele in care abia incapeam, cautand in zadar hotelul. Pana la urma, am reusit sa il gasim. Am facut check-in la hotel, am lasat bagajele si am iesit la plimbare. Canakkale e superb. Strazile sunt foarte mici. Peste tot sunt terase, peste tot oameni foarte multi. In marea lor majoritate, straini. Turisti. Ne-am plimbat indelung prin oras, pe malul marii, printre sutele de magazine pline ochi cu masline de toate felurile, ulei de masline, shaworma. Am mancat la o terasa si ne-am retras la hotel.

Cateva poze din Canakkale:

De mentionat ar mai fi faptul ca gasiti cazare foarte buna si ieftina. Apelati cu incredere la tripadvisor.co.uk, care e ce trebuie. Desi turcii nu prea vorbesc engleza (as in habar nu au ce inseamna water) cei de la receptiile hotelurilor din Canakkale rup o engleza inteligibila.

Tip: rezervati noapte intermediara in Canakkale daca va place altceva, daca va place sa luati pulsul unui oras atipic, cat se poate de turcesc. Noua ne-a placut mult. Canakkale de dupa incidentul cu urcarea pe ferry ne-a facut sa uitam ca am fost asaltati de comerciantii aia. Si am dormit excelent.

Guru

Esti un tip care se crede destept. Istet. Frumos. Dar destept, pentru tine asta e ceea ce conteaza. Stii tu sigur asta, ca esti destept. Lucrezi la o companie. O companie cool, misto. O companie de succes. Multinationala, sa fie multinationala.

Sefu’ tau e roman. Dar nu se cunoaste. E stilat, are bani multi. Vorbeste frumos, e divin. E foarte, foarte destept. Mai destept (culmea) ca tine. Si tu, fiind de mult in firma, spui asta tuturor colegilor noi.
Cand ii vezi asa, timizi, stingheri la inceput, intri in vorba cu ei, incercand sa le spulberi scepticismul:

- Salut. Pe unde ai mai lucrat, ce ai facut pana acum?

- Aaaa…pai am fost la…

Nu apuca omul sa spuna o vorba, ca intervii tu:

- Aici e super misto. Seful e foarte misto, e de gasca rau. E un tip mai neconventional, o sa-ti placa sigur. E guru in vanzari, guru in marketing. O sa vezi.

Si omul mai ca te crede. Si se pune pe observat una bucata sef. Si el observa altele: cum ca sefu’ tau ala bun, nu e, de fapt, chiar atat de bun. Cum ca e cam nesimtit. Cam necioplit. Cum ca e neam prost. Chiar daca e barbat, omul vede ca e pitzi de Dorobanti. Tot ce face e pentru show, o imagine. Dincolo de imagine, omul e un bou.

Si vine omul, colegul tau cel nou, si iti spune:

- Mah, io vad la seful asta ca e un bou.

- What?

Si te duci la seful tau si ii spui. Ii spui tot. Tu nu vezi ca el nu a mai vandut nimic de foarte mult timp. Nu vrei sa vezi ca firma unde lucrezi tu e pe o panta puternic descendenta. Nu, tu il vezi doar pe guru.

Iar guru concediaza in stanga si-n dreapta pe toti cei ce isi dau seama ce e dincolo de costumul Armani si de X5-ul/Q7-ele/whatever. Si desconsidera in stanga si-n dreapta. Si vorbeste urat, melteneste.

Si apoi te cheama si te felicita:

-Bravo ma. Bine ca mi-ai spus. Acum am scapat de incapabilii aia.

Si tu iti zambesti multumit. Si te feliciti pentru cat de valoros si de apreciat/apreciata esti. Ce conteaza ca nu ai mai luat tot salariul de la guru de 2 luni. O sa-l iei tu. Guru se descurca intotdeauna.

3 stele de Duster

Pentru cine nu a auzit inca, Dacia Duster a fost testata la Euro NCAP. Ce a obtinut Duster:

- A obtinut un punctaj (bun) de 78% la protectia pasagerilor copii;

- Un punctaj de 28% la protectia pietonilor

- Un punctaj de 29% la sisteme de siguranta.

Un rezultat total de 3 stele.

Mah, nu vorbesc de targetul acestei masini, cum ziceam ceva mai demult aici. Nu mai discut asta. La miile si miile de SUV-uri/Jeep-uri/Magaoaie care ma/ne inconjoara prin orase, nu mai face sensul sa discuti de target.

Desi masina e oribila, nu mai vorbesc nici de aspect, ca e discutabil. De gustibus non disputandum, after all.
Dar discuti despre siguranta (pentru cei din target carora le pasa de asta). Adica suntem in 2011, da? Da. Pai nu e cam putin 3 stele pentru 2011? Zic si eu. Nu e cam aiurea ca la impactul lateral, de exemplu, sa se deschida singura usa de la sofer? Ca asa s-a intamplat.
Mah, e. E aiurea. Ok, pornim de la premisa ca masina e mediocra, fiind ieftina (ceea ce mie nu mi se pare la un pret de 18.000 euro). Acum se vede ca, pe langa materialele proaste si zero investitie in design, s-au facut compromisuri si la siguranta.

Altfel, putem sa aberam cu miile de pagini (cum se face acum pe multe forumuri) despre Duster vs Land Rover/Toyota Land Cruiser/Nissan Pathfinder and all, cum ca Duster urca Jepii mici fara sa clipeasca. Si despre cum ca toti cei ce prefera o masina Duster-ului, sunt niste cocalari.

PS. Testul detaliat aici.

Aventuri cu prima casa – epilog

Care este, de fapt, povestea lui John in cateva cuvinte: a vrut o casa, si-a facut calcule si a ales Prima Casa. A gasit un apartament nou, in ansamblu rezidential. A accesat programul Prima Casa la 2 banci consecutiv.
S-a “apucat” de asta in aprilie si a terminat in ianuarie (semnat contract vanzare-cumparare).

Costuri: le-a pierdut numarul. Prin prisma faptului ca a pierdut mult timp, multi nervi. Si, cum altfel, bani. Extrase de carte funciara scoase de multe ori, nu de putine ori la urgenta (unde taxa este de 100 lei/extras).

Ca si idee: daca vrei sa luati un credit Prima Casa si nu aveti decat avansul minim de 5% (adica 3000 euro), pregatiti-va pentru costuri duble, in cazul cel mai fericit. De ce? Simplu. Avem asa:

- costuri cu legalizarea contractului de credit

- costuri cu legalizarea contractului de vanzare-cumparare (la notariat)

- costuri cu asigurarea de viata

- costuri cu diferenta de curs valutar (daca iei un credit in euro, plata trebuie facuta in lei, iar la acest schimb poti pierde sume importante de bani).

- costuri cu 3 rate avans catre Fondul de garantare

- costuri cu comisionul catre Fondul de garantare.

Merita, nu merita? Decide fiecare. Cert este ca tot “omul sfinteste locul”. In cadrul aceleiasi banci, se intampla ca un dosar sa mearga mai repede pentru ca este la o sucursala, si altul mai prost pentru ca e la alta. E si o chestiune de noroc, after all. Pentru John a fost sa fie cu emotii, pe aproape un an intreg. Stiu si cazuri fericite, insa, in care intr-o luna si jumatate s-a semnat totul.

Concluzie: mai e atat de mult pana departe…

Aventuri cu prima casa – partea a II-a

Tare mahnit mai era John. Desi auzise din atatea surse ca sansele sa intampini probleme cu Prima Casa sunt foarte mari, nu a crezut ca i se va intampla si lui. Pana la urma, dupa cateva zile de ezitare, John s-a hotarat sa mearga la alta banca. Si a mers. Sa ii spunem banca R.

Banca R l-a intampinat cu bratele deschise pe John. Si i-a spus ca o sa fie bine. Ca o sa mearga totul mai repede. John a povestit ce a patit cu banca U si a spus clar ca ar vrea ca cineva sa se uite inainte pe documentele de la dezvoltator, pentru a nu se mai lovi de aceeasi problema. Cei de la banca R au fost de acord, au cerut documentele. John le-a dat si dupa numai 2 zile a si primit raspunsul: Actele sunt ok, nu e nimic in neregula, sa ii dam drumul.

Optimist, John a inceput sa reia procesul: a completat adeverinta de venit, a mers si a luat copia cartii de munca, a semnat toate acordurile la banca. Le-a predat pe toate. Dupa cateva zile, a primit pre-aprobarea. John a facut precontractul la casa. A dat avansul bucuros ca in sfarsit prinde contur totul. A urmat apoi evaluarea care a costat tot cam ca la banca U. Adica tot vreo 90 euro. Dupa cateva zile evaluatorul a trimis raportul la banca si totul era in regula. Au mai trecut cateva zile. John a fost sunat si rugat sa aduca extrasele de carte funciara. Le-a adus. Iar cateva zile. John a sunat la banca si a spus:

- Stimati domni, stiu ca extrasele astea de carte funciara sunt valabile un termen extrem de limitat. Si nu sunt tocmai ieftine. De ce mi le-ati cerut, ca vad ca incep sa treaca zile si nu se intampla nimic.

- Nu va faceti probleme, azi-maine e totul gata.

Si asa, cu azi-maine, au mai trecut cateva zile bune. Trecuse mai bine de o luna de cand incepuse John aventura cu banca R. Si a venit bomba, similara cu cea de la banca U, si anume ca e ceva in neregula cu un extras de carte funciara. Si John, rosu de furie, a explicat din nou ca nu e nimic in neregula. Si a adus alte extrase, care sa ii sustina cele spuse.

Si a mai trecut o luna. John a mai adus de doua ori adeverinta de salariu, pentru ca si asta e valabila doar 30 de zile.

Zilele treceau la fel. Cu telefoane, insistente, rugaminti si amenintari. Pana intr-o zi, undeva pe la inceputul lui decembrie, cand John nu a mai putut. Optimismul il parasise, nu mai voia casa. Nu mai voia sa auda de nici o casa. Ar fi fost in stare sa suporte o viata toanele proprietarilor de apartamente, i-ar fi fost usor in comparatie cu toanele bancilor.
A sunat John la banca si a anuntat:

- Renunt.

La cateva ore a fost sunat, insa, ca mai e putin, ca sa nu renunte acum. Dar John isi luase gandul.

A doua zi, insa, John a fost sunat de catre cineva din centrala bancii, si a fost rugat sa fie intelegator si sa mai aduca o data extrasele de cont, pentru ca de data asta au venit toate aprobarile de toate felurile, chiar si cea de la juridic. John a ras. A inchis telefonul, promitand ca va fi intelegator, desigur, si va aduce extrasele inca o data. Ca doar e om, si intelege. Si le-a adus. Impreuna cu o noua adeverinta de salariu, cum altfel.

Apoi, intr-o zi, aproape de ajunul Craciunului, John a fost sunat si anuntat:

- Dosarul dumneavoastra a fost aprobat si a plecat la Fondul de garantare. Gata, ati scapat, aveti casa dumneavoastra.

John a crezut ca e victima unei farse. A multumit si a inchis telefonul. A plans. Apoi a ras. Apoi a mers acasa la familia lui si au petrecut linistiti Craciunul.

Aventuri cu prima casa – partea I

Hai sa va povestesc o intamplare. De la bun inceput precizez faptul ca nu discut aici despre caracteristicile tehnice ale produsului “Prima Casa”, dobanzi, conditii, etc. Deci nu discutam aspecte matematice. Fiecare decide daca un astfel de program e bun pentru el sau nu.

Acum ca am lamurit asta, sa incep cu inceputul.

Un individ avea o familie. O sotie si un copil mic. Si statea cu totii cu chirie. O familie care castiga bine, cumva din middle-society, sa spunem. Ca orice familie care sta cu chirie, de-a lungul vremii ei s-au lovit de mai multe neajunsuri: a trebuit sa se mute de vreo 2 ori, apartamentele in care s-au mutat promiteau una si ofereau alta, proprietarii cu fixurile lor. Stiti cu siguranta, nu mai insist.

La un moment dat, era la inceputul lui aprilie, individul respectiv (sa ii spunem John Doe) a inceput sa isi doreasca o casa. Sa nu mai fie nevoit sa se mute din diferite motive. Sa ofere familiei lui stabilitate. Si a inceput sa caute o casa si o varianta de finantare. A cautat ce a cautat si pana la urma a gasit ce si-a dorit: un apartament mare, intr-un ansamblu rezidential, cu loc de parcare subteran, ferit de mizeria din centrul Bucurestiului. Exact ce isi dorea. In plus, apartamentul avea si un pret ok.

A cautat apoi John Doe o varianta de finantare si a dat de “prima casa”. A comparat cu celelalte variante de finantare si a vazut diferentele evidente de costuri. Si s-a hotarat: “Gata, imi iau in sfarsit casa”.

John s-a dus la o banca ce facea parte din acest program, adica oferea credite “Prima Casa”. Sa ii zicem banca U. Si a primit un teanc de formulare ce trebuie completate: adeverinta de venit, acord pentru consultarea CRB, etc.
S-a apucat de lucru John, a strans toate actele: a completat adeverinta de venit, acordul pentru consultarea CRB, CSM, PLM, etc. A adus copia cartii de munca, buletine, tot. Un dosar impresionant. A depus dosarul la banca. Pe 10 aprilie.

Si a intrebat:

- Cum ar trebui sa se intample totul pana la semnarea contractului?

Si i s-a raspuns amabil:

- Dar este foarte simplu: in 3 zile aveti aprobarea (pre-aprobarea, actually), apoi va veni evaluatorul sa evalueze apartamentul si va trimite evaluarea catre banca (cu totul inca vreo 7 zile), apoi primim ok-ul de la juridic, apoi trimitem dosarul catre centrala, apoi centrala da ok-ul final, apoi veniti sa semnati actele, apoi viram banii catre dezvoltator si gata. Va mutati!

Draguta, nu? John si-a facut o socoteala si i-a iesit ca in maximum 30 zile o sa fie totul parafat. Hai 40.

A lasat el sa treaca vreo saptamana si a sunat la banca U, intreband:

- Au trecut 3 zile, au trecut chiar 7, cand avem pre-aprobarea?

- Gata, a venit pre-aprobarea, va veni evaluatorul in zilele urmatoare.

Asa a fost, chiar in ziua respectiva l-a sunat evaluatorul, a venit a doua zi, si-a facut treaba, a luat banii si a plecat. Vreo 90 euro, asa, a costat evaluarea.

Si a mai trecut o saptamana. John, perseverent, a sunat iar:

- Ce se mai intampla?

- Asteptam aprobarea de la juridic.

- Care cand vine?

- Azi-maine.

Nu. A trecut si azi, si maine, si inca o saptamana. Apoi doua. Cu telefoane si rugaminti. Cu ton agresiv, cu greata, cu tot tacamul. Apoi a venit raspunsul:

- Trebuie sa imi aduceti extrasele de carte funciara nu stiu care.

Le-a adus. Au costat vreo 100 lei. Apoi au expirat. Apoi le-a scos din nou. De vreo 3-4 ori.

Dupa zeci de telefoane si insistente, vine raspunsul de la juridic:

- Extrasele nu sunt ok, nu putem acorda creditul.

Ca sa scurtez: 2 luni a alergat John, a scos extrase, a scos multe alte documente solicitate. A refacut adeverinta de venit de vreo 3 ori.  Extrase ale conturilor personale de cateva ori. 2 luni. Pentru a primi raspunsul ca nu se poate. In conditiile in care John stia cu siguranta ca actele dezvoltatorului erau in regula, le vazuse la oameni care locuiau deja acolo si trecusera prin zeci de credite, evaluari si avocati.
Intr-un final, John a avut puterea sa concluzioneze: banca U nu imi va da niciodata creditul. Ma duc la alta banca.
Si cand si-a zis John asta, se facuse deja iunie.

Boeing si Airbus no more

Cica Boeing si Airbus vor fi “zguduiti” de concurenta. Care vine, de unde? Corect, din China.

Care au lansat C919 si au si primit 100 de comenzi.

Se baga cineva sa zboare cu un 100% China made?

sursa foto: www.plaslog.com.